Trist, crud, dar totuși atât de real

Ca oameni ne definim prin alegerile, convingerile și ideile pe care le dobândim în adolescență. Dar oare ce se întâmplă când acest sistem de valori este dat peste cap de o altă persoană? Să vezi oamenii cum stau toți într-un loc și nu comunică între ei este trist. Este trist să vezi cum în loc să purtăm un dialog ne ascundem în spatele unor device-uri ce ne fac viața mai complicată, mai grea și mai rece. Dacă avem curajul să lăsăm telefonul din mână pentru o oră, ne dăm seama că nu avem cu cine vorbi, ne dăm seama că suntem timizi, ne dăm seama că fără rețelele de socializare suntem singuri, reci și goi într-o societate care la rândul ei este bazată doar pe tehnologie și mai puțin pe partea umană. Este atât de trist să mergi cu trenul, să vezi oamenii cum se evită și își omoară timpul ascultând muzică sau pur și simplu uitându-se pe fereastra murdară a vagonului. Orgoliile noastre au devenit atât de mari încât nu ne-ar ajunge o viață să le distrugem. Dorințele noastre au devenit atât de stupide încât filosofii ar plânge. Adolescenții preferă să se ascundă lași și reci în spatele unor telefoane scumpe fără să mai poarte o conversație face-to-face cu o persoană de sex opus. Am ajuns în stadiul în care suntem singuri într-o mulțime haotică și rece de oameni. Suntem puși în fața faptului trist de a ne căuta jumătatea pe rețele de date&chat pentru că orgoliile noastre sunt prea mari pentru a ne căuta pe cineva în realitate. Ne lăsăm atrași doar de aspectul fizic, nu ne mai pasă de ceilalți, spunem lucruri pe care nu le simțim și pe care nici măcar nu suntem capabili să le simțim, facem lucruri doar pentru a obține atenție, mergem pe stradă ascultând muzică doar pentru a evita să purtăm o conversație cu cineva, suntem mândri doar pentru a ne proteja de compasiunea acelor oameni ce au preferat să nu se lase conduși de niște aplicații pe smartphone. Ne lăsăm copleșiți de tristețe și totuși nu facem ceva să schimbăm asta. Doare! Doare să vezi cum oamenii nu se mai privesc în ochi! Doare să vezi cum oamenii se uită unii la alții pe furiș, ca nu cumva să li se intersecteze privirile! Doare să vezi cum oamenii au ajuns superficiali! Doare să vezi cum oamenii și-au pierdut esența de a fi oameni! Doare să vezi cum oamenii nu mai iau în serios lucrurile pe care cândva le apreciau și de care țineau cont înainte de a lua o decizie! Doare să fii om și să ai sentimente într-o lume plină de alergători după bani, faimă și plăcere. Nu mai privim lucrurile în esență și asta ne face să fim slabi, vulnerabili și gata să cedăm psihic mult prea ușor. Am ajuns să ne credem puternici, când noi de fapt suntem slabi. Am ajuns să ne credem importanți, când de fapt noi suntem niște anonimi într-o mulțime de oameni fără țeluri sănătoase, idei productive sau puterea de a simți. De ce e oare atât de trist și totuși atât de adevărat?